Despre dezamagire si alti demoni...

Am constatat astazi, pt a n-a oara, ca in orice moment te poti astepta sa fii dezamagit de cineva... de fapt, tocmai pt ca nu te astepti, dezamagirea e si mai mare.
    Sunt mai multe feluri de dezamagiri...cea mai profunda (si, desigur, cea mai dureroasa) e dezamagirea in dragoste... am dezamagit si am fost dezamagit la randul meu... e greu sa accepti asa ceva (ambele posturi)... poti doar sa incerci sa treci peste, daca esti puternic... pe langa, daca incerci sa iti folosesti mintea (asta nu functioneaza tot timpul)... pe sub, in genunchi, daca nu merg primele doua variante...
    Dar exista si  altfel de dezamagire.
    Dezamagirea  venita din partea unui om pe care il considerai (am folosit corect timpul verbului) prieten. Si e cu atat mai ciudata senzatia cu cat , acel om fiind unul putin mai, sa spunem original , i-ai acceptat felul lui de a fi si ai incercat , de-a lungul timpului, sa nu il faci sa se simta rau, ba, mai mult, le-ai atras si celorlalti atentia, care nu il cunosteau asa de bine, sa nu depaseasca limita lui de acceptare, care e destul de originala... Iar cand un asemenea om iti vorbeste urat, fara nici un motiv, dupa prima secunda de uimire, constati ca ai cateva variante:
      una ar fi sa ii vorbesti la fel - nu am facut asta pt ca nu am simtit sa fac asta, si ma bucur pt asta (teoretic asta ar trebui sa insemne ca devin mai intelept)
    a doua varianta ar fi sa incerci sa ii explici ca nu e frumos ceea ce face , si mai ales sa intelegi de ce a facut asta
iar a treia e sa nu faci nimic, ci sa il ignori din acel moment.
Eu am ales o mixtura, asta insemnand ca am incercat ceva din a doua, si am sfarsit cu cea de a treia....

Dar cu toate astea am ramas cu un sentiment ciudat...dar nu am nimic de facut, decat sa incerc sa invat si din aceasta experienta...pt ca , ce e viata, daca nu un sir de "a invata"...
Din pacate observ si ca e un sir de dezamagiri, pt ca am constatat, o data in plus, ca o dezamagire nu vine niciodata singura...